Virtual feelings

Dear darling, please excuse my writing…

Legenda sufletului pereche — 27/11/2012

Legenda sufletului pereche

In castelul de pe valea fluviului Authie din nordul Frantei domneste tacerea. Zidurile gri si reci dau fiori trecatorilor. Se spune ca e un castel parasit, dar bantuit inca de spiritul contelui de Travour.

Povestea spune ca prin secolul XV in fiecare seara la orele apusului din camera 99 a castelului se auzeau acorduri line combinate cu apasari lungi si grave de clape de pian. Contele de Travour se inchidea in sala misterioasa si isi descatusa furiile, emotiile, sentimentele de tot felul. Pianul ii era prieten foarte bun, de fapt singurul remediu impotriva singuratatii de care acesta suferea.

Intr-una din acele seri lirice, in timp ce contele de Travour se indrepta spre pianul sau drag, la poarta castelului batu cineva. Vizibil deranjat, acesta a coborat in graba scarile scrasnind din dinti. “Cine e?” intreba el cu privirea intunecata, deschizand poarta impunatoare. “Printe, printe, am floricele frumoase de vanzare. Nu vrei sa-mi cumperi niste trandafiri?” spuse o batranica ce-si  ascundea chipul intr-un batic inchis la culoare. “Nu vreau babo, pleaca de aici! N-am cui sa dau flori”, raspunse contele vrand sa tranteasca poarta cu putere. “Stai printe, nu te grabi! In ochii tai vad multa tristete dar exista si pentru tine un suflet sa-ti aline durerea. Mergi in padurea Compiegne de unde am smuls eu acesti trandafiri salbatici si-ti vei gasi acolo soarta!”. Contele n-a pus la inima acele cuvinte si a ferecat poarta cu cea mai mare grija. “Prostii! Cum sa-mi intalnesc intr-o padure norocul? Poate doar vreun vanator iscusit care, la cat de hidos sunt sa ma considere un animal salbatic si sa termine cu mine din doua focuri…”.  “Si totusi, gandi el in timp ce se afla pe terasa castelului, padurea e la o aruncatura de bat. Nu mi-ar strica sa fac o plimbare pana acolo.”

Zis si facut. A doua zi dis de dimineata, inarmat cu rabdare dar cu aceeasi privire mohorata, contele lua la pas padurea Compiegne. “De ce m-oi fi luat eu dupa baba aia, nu stiu. N-o sa-mi gasesc in veci scris aici destinul pe-o frunza de stejar.” In acel moment se auzi un fosnet prin iarba. Contele s-a apropiat usor. O veverita ghidusa sarea dintr-o parte in alta, urmand apoi sa urce cu viteza in cel mai apropiat copac, lasand in urma un cristal albastru stralucitor. Contele l-a luat in palma si s-a minunat. “Oare ce cauta acest cristal aici?”, s-a intrebat el in timp ce l-a bagat in buzunarul de la piept. Dupa cateva ore de cutreierat, contele s-a intors la castel extenuat si mai abatut ca niciodata. “Cum am putut sa ma incred in acele vorbe?”

Cateva zile mai tarziu, batai firave se aud la poarta castelului. “Cotoroanto, daca esti tot tu si ai venit sa-mi vinzi iar flori, vezi tu ce patesti! Gasesc eu ac de cojocul tau!” Contele deschise poarta si ce sa vezi, in locul batranicai se afla o fata frumoasa frumoasa, cu ochi caprui si degete subtiri. “Nu vreti sa-mi cumparati niste flori?”, intreba ea timid. Obrajii i se inrosisera. Pe langa zambetul cuceritor al domnisoarei, lui Travour i-au atras atentia cerceii acesteia. Celui din urechea stanga, de la inima, ii lipsea cristalul albastru. Era chiar cel pe care acesta l-a gasit in padurea fermecata. Atunci contele si-a dat seama de adevarul vorbelor batranei. “Iti cumpar toti trandafirii”, spuse el precipitandu-se. “Iar eu, trebuie sa-ti inapoiez ceva.” Deschise buzunarul de la piept si ii prinse piatra pretioasa in locul unde era lipsa. “Ti-am gasit cristalul, iar tu m-ai gasit pe mine!”

 

Advertisements
Sa ne pierdem pantofii! — 08/11/2012

Sa ne pierdem pantofii!

Pe Cenusareasa o stim cu totii,

Postul asta nu trebuie sa ne dea emotii.

Povestea ei, din carti de mult citita,

E adevarata: o fata modesta si smerita,

A cucerit un print (sa-i spun pe nume nu ma-ndur)

Pierzandu-si propriul condur.

Si-acuma vine intrebarea:

Surorile si-au primit razbunarea?

Pe cand acestea vitrege se-mpopotonau de zor

S-arate bine, ca la televizor,

Cenusareasa noastra podeaua o spala

Si lintea din cenusa o alegea.

Ce mult si-ar fi dorit si ea la bal

Dar nu-i acolo locul ei, nici macar accidental.

Zana ei cea buna pe loc a imbunat-o,

“Mergi la bal si tu, suparato!

Ti-am pregatit rochita eleganta

Chiar si pantofi ti-am luat, sa fii extravaganta,

Sa petreci clipe monumentale,

Sa le faci in ciuda surorilor tale!

Un colier ai in cutie, frumoasa bijuterie!

Cu rochia potrivita, e  chiar argintie!

Sa nu te faci de ras in fata printului,

Sa-ti pierzi echilibrul in timpul dansului!”

Sfaturile fiind toate date,

Zana a cam avut dreptate.

La bal, Cenusareasa, domnitele le-a eclipsat

Si madmoazelele pe loc s-au bulversat.

Cine o fi aceasta distinsa domnisoara,

Invidioasele de ele, ar fi facut-o sa dispara!

Noroc ca printul a remarcat-o primul,

Pe loc s-a indragostit, si el, ca omul!

Si iata basmul nostru s-a sfarsit

Cum trebuia, cu un final fericit!

(Morala: Simplitatea cucereste mult mai mult decat o tona de machiaj, asta daca vreti sa cuceriti printi. Asadar, sa fim Cenusarese! E aproape miezul noptii, sa ne pierdem pantofii! )

 

Treisprezece mecanic — 04/11/2012

Treisprezece mecanic

Nu degeaba se spune ca marti 13 e zi cu ghinion. Dupa ce am facut plinul, am urcat in masina si am demarat grabita spre iesirea din oras. Parea sa fie o zi frumoasa de toamna, mai ales pentru o reuniune cu gratar incins, asa cum ma astepta pe mine in orele urmatoare. Dar cum planul de acasa nu se potriveste cu cel din targ…dupa vreo 4-500 metrii parcursi, masina nu mai voia sa accelereze. Cu cat apasam pedala, cu atat incetinea mai mult. Claxoanele (si probabil si vorbele de dulce) nu mai conteneau din spate. Trag pe dreapta, pun avariile regulamentar si astept…minunea, ca degeaba mi-as baga eu nasul sub capota, oricum n-as intelege ce se petrece. Ma dau frumos jos din masina si incerc sa sun dupa ajutor. Nervii imi sunt intinsi la maxim, nu se poate ca tocmai mie sa mi se intample asta.

Dintr-o masina neagra parcata in spate, coboara un tip cu zambet sagalnic. Peeerfect, trebuia sa apara si cineva sa rada de mine si ziua imi era compromisa.  “Te pot ajuta cu ceva?” ma intreaba el, scotandu-si politicos ochelarii de soare, descoperindu-si ochii caprui. in tot trupul simt că-mi plouă şi e soare totodată. Are ochii mari de tot, poţi sta ore în şir să te uiţi înăuntrul lor. Incerc sa-i spun ceva, dar cuvintele se incapataneaza sa nu iasa. “Aaa, ai putea sa ma ajuti, te rog, ingaim eu intr-un final. Nu stiu de ce masina nu mai prinde viteza.” Deschide portiera, se asaza iar pe mine ma invita pe scaunul din dreapta. ” Off, femeile astea, ofteaza el comic in timp ce baga cheia-n contact. Un val de căldură îmi năpădeşte întregul trup. Inima îmi bate din ce în ce mai tare şi mi-e greu să-mi recapăt suflarea.

“Pai nu vezi domnisoara, ca ai frana de mana trasa? Cum vrei sa poti sa mergi asa?” Ma simt parca pusa la colt de doamna educatoare. Obrajii mi-s rosii, inchid ochii si mi-i acopar cu palmele. “Stai linistita, s-a rezolvat, imi zambeste el. Drum lin si o zi frumoasa!”, rosti el si se dadu jos din masina. “Multu-mesc!, ii strig, dar parc-as vrea sa mai ramana. Ma urc la volan si incerc sa-i simt parfumul. Inima imi bate cu putere. “Avea buze frumoase. Oare a fost o himera?”

Pornesc la drum cu gandul la el. “Nici macar nu stiu cum il cheama. De-as putea da timpul inapoi…”  Nici sa nu-ti treaca prin minte, o sa fortezi rotitele si o sa te doara rau. Nu poti sa faci nimic. Niciodata nu putem reveni asupra faptelor savarsite in trecut, chiar daca avem un ceasornic in inima.”

In amintirea lui, hotarasc sa-mi cumpar o carte. O carte de dragoste. Opresc la prima librarie ce-mi iese in cale si dupa o cercetare amanuntita, aleg: Mecanica inimii -Mathias Malzieu. Impactul a fost prea mare. Ma asez pe o bancuta si, cu riscul de a intarzia la reuniune, nu ma ridic pana nu termin de savurat cele 200 de pagini. A fost alegerea perfecta.

Cu sufletul impacat, ajung cu bine la destinatie. Hohotele de ras se aud de la poarta. Ioana vine sa ma intampine. Mi-a fost dor de ea. O imbratisez dar ceva imi distrage atentia. E parfumul lui, al “mecanicului” meu, cum este posibil? “Vreau sa ti-l prezint pe varul meu, Andrei”, imi spuse Ioana. ” A insistat sa vina si el si nu l-am putut refuza. E baiat de treaba”, spune ea chicotind. “Ia te uita cum ni se intalnesc drumurile din nou”, imi zambi el. Imi freamata tot sangele, sunt fericita. Un acces de bucurie pura. Visurile dospesc in mine, ca un aluat in vatra, si sunt gata sa devina realitate. “Si eu ma bucur sa te vad!”, ii spun timid.

Orele se scurg cu repeziciune mai ales cand esti intr-o companie placuta. La plecare, alerg spre masina, iau cartea cea noua si incep sa scriu cu litere rotunde si grabite: “De cand te-am cunoscut mi se intampla ceva ciudat. Inima evadeaza din invelisul-inchisoare, se scurge prin artere, imi ajunge in teasta si se preschimba in creier. Sunt tot o inima, de la fiecare muschi pana la in varful degetelor! Oare drumurile noastre se vor mai intalni?”

Il vad cum isi ia la revedere de la ceilalti. Ma indrept spre el si ii pun cartea in maini, privindu-l atent. “Nu ti-am multumit suficient astazi. Sper sa te bucuri de ea, la fel de mult cum am facut-o eu.” Dau sa plec dar el imi ia palma si mi-o strange intr-a lui. “Cu siguranta!”, imi raspunde.

Agitata si cu inima-n gat, ma grabesc spre masina. Pe volanul masinii, un sticker lipit cu un numar de telefon si ceva scris. “In cazul in care mai ai nevoie vreodata de un salvator…”

Se pare ca si gandurile ni se intalnesc, nu numai drumurile…