In castelul de pe valea fluviului Authie din nordul Frantei domneste tacerea. Zidurile gri si reci dau fiori trecatorilor. Se spune ca e un castel parasit, dar bantuit inca de spiritul contelui de Travour.

Povestea spune ca prin secolul XV in fiecare seara la orele apusului din camera 99 a castelului se auzeau acorduri line combinate cu apasari lungi si grave de clape de pian. Contele de Travour se inchidea in sala misterioasa si isi descatusa furiile, emotiile, sentimentele de tot felul. Pianul ii era prieten foarte bun, de fapt singurul remediu impotriva singuratatii de care acesta suferea.

Intr-una din acele seri lirice, in timp ce contele de Travour se indrepta spre pianul sau drag, la poarta castelului batu cineva. Vizibil deranjat, acesta a coborat in graba scarile scrasnind din dinti. “Cine e?” intreba el cu privirea intunecata, deschizand poarta impunatoare. “Printe, printe, am floricele frumoase de vanzare. Nu vrei sa-mi cumperi niste trandafiri?” spuse o batranica ce-si  ascundea chipul intr-un batic inchis la culoare. “Nu vreau babo, pleaca de aici! N-am cui sa dau flori”, raspunse contele vrand sa tranteasca poarta cu putere. “Stai printe, nu te grabi! In ochii tai vad multa tristete dar exista si pentru tine un suflet sa-ti aline durerea. Mergi in padurea Compiegne de unde am smuls eu acesti trandafiri salbatici si-ti vei gasi acolo soarta!”. Contele n-a pus la inima acele cuvinte si a ferecat poarta cu cea mai mare grija. “Prostii! Cum sa-mi intalnesc intr-o padure norocul? Poate doar vreun vanator iscusit care, la cat de hidos sunt sa ma considere un animal salbatic si sa termine cu mine din doua focuri…”.  “Si totusi, gandi el in timp ce se afla pe terasa castelului, padurea e la o aruncatura de bat. Nu mi-ar strica sa fac o plimbare pana acolo.”

Zis si facut. A doua zi dis de dimineata, inarmat cu rabdare dar cu aceeasi privire mohorata, contele lua la pas padurea Compiegne. “De ce m-oi fi luat eu dupa baba aia, nu stiu. N-o sa-mi gasesc in veci scris aici destinul pe-o frunza de stejar.” In acel moment se auzi un fosnet prin iarba. Contele s-a apropiat usor. O veverita ghidusa sarea dintr-o parte in alta, urmand apoi sa urce cu viteza in cel mai apropiat copac, lasand in urma un cristal albastru stralucitor. Contele l-a luat in palma si s-a minunat. “Oare ce cauta acest cristal aici?”, s-a intrebat el in timp ce l-a bagat in buzunarul de la piept. Dupa cateva ore de cutreierat, contele s-a intors la castel extenuat si mai abatut ca niciodata. “Cum am putut sa ma incred in acele vorbe?”

Cateva zile mai tarziu, batai firave se aud la poarta castelului. “Cotoroanto, daca esti tot tu si ai venit sa-mi vinzi iar flori, vezi tu ce patesti! Gasesc eu ac de cojocul tau!” Contele deschise poarta si ce sa vezi, in locul batranicai se afla o fata frumoasa frumoasa, cu ochi caprui si degete subtiri. “Nu vreti sa-mi cumparati niste flori?”, intreba ea timid. Obrajii i se inrosisera. Pe langa zambetul cuceritor al domnisoarei, lui Travour i-au atras atentia cerceii acesteia. Celui din urechea stanga, de la inima, ii lipsea cristalul albastru. Era chiar cel pe care acesta l-a gasit in padurea fermecata. Atunci contele si-a dat seama de adevarul vorbelor batranei. “Iti cumpar toti trandafirii”, spuse el precipitandu-se. “Iar eu, trebuie sa-ti inapoiez ceva.” Deschise buzunarul de la piept si ii prinse piatra pretioasa in locul unde era lipsa. “Ti-am gasit cristalul, iar tu m-ai gasit pe mine!”

 

Advertisements